de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă

Masa rotundă organizată pe 26 martie 2014 la Facultatea de Sociologie din Bucureşti s-a ţinut cumva în familie, deoarece principalii participanţi, conf. univ. Cristi Pantelimon şi lector univ. Corina Bistriceanu, formează ei înşişi o familie în viaţa particulară, astfel încât vorbesc şi din experienţa de părinţi, nu doar din… cărţi. O altă surpriză plăcută, pe lângă atmosfera intimă a evenimentului, a fost pregătirea celor doi, care au venit cu perspectiva istorică şi antropologică asupra adopţiei – puncte de vedere pe care vrusesem iniţial incluse pe agenda manifestărilor, dar nu eram siguri că vom găsi experţii potriviţi în acest scop. Şi iată că ocazia s-a ivit mai repede decât ne-am aşteptat. Cei doi, cadre universitare la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, ne-au vorbit despre statutul copilului adoptat în antichitatea greco-romană, despre împărţirea rolurilor pe sexe în culturile arhaice şi despre familie şi riturile de trecere în cultura populară românească. Masa rotundă, moderată de Alexandra Nadane, preşedintele asociaţiei Studenţi pentru Viaţă, a fost mai degrabă o expunere în dialog a principalilor invitaţi, care au răspuns astfel şi la întrebările asistenţei.

Adopţia ca înfiere spirituală în antichitatea romană

Arătând că fenomenul adopţiei are baze culturale adânci şi vechi în România, Corina Bistriceanu a menţionat că adopţia era o practică apreciată încă din Antichitate: „Cei cu posibilităţi, ca să aibă cine duce numele mai departe, adoptau un moştenitor merituos. Practica era aplicată mai ales în cazul moştenitorilor de sex masculin. Dacă fiul natural nu era merituos, era căutat unul adoptiv. De exemplu, primul împărat roman fusese adoptat. Aceasta reprezenta un beneficiu atât pentru familia al cărei nume era dus mai departe, cât şi pentru cetate”.

Lectorul Corina Bistriceanu a subliniat că adopţia în Roma antică implica un adevărat ritual spiritual, căci cel adoptat trebuia să fie introdus zeilor familiei, să fie pus în legătură cu strămoşii. Era în primul rând o înfiere spirituală.

Legături arhaice între cultura populară românească şi antichitatea romană

Acest aspect poate fi pus în legătură cu practicile populare de sorginte arhaică. Şi în cultura populară românească exista un rit de trecere prin care la naştere copilul era pus în legătură cu strămoşii, fiind de fapt adoptat în mod simbolic de aceştia. Corina Bistriceanu explică:

„Moaşa de neam, cea mai vârstnică femeie din neamul tatălui, primea copilul şi îl integra în lumea de aici. Un studiu al lui Vulcănescu arată că numele de „moş” ar fi de fapt derivată din femininul lui, „moaşă”, şi nu invers. Era vorba de un fel de sacerdoţiu feminin, cu rădăcinile până în epoca neoliticului, căci gestionarea naşterilor şi copiilor mici le revenea exclusiv femeilor. Moaşa realiza şi integrarea în grupul de rudenie dar şi pe linia strămoşilor trecuţi dincolo, căci ea îl ridica pe copil şi îi atingea simbolic cu capul de grinda casei, unde se păstrau măsurile morţilor neamului. Acestea erau sfori cu care se măsurase ultimul sălaş (tronul, sicriul) al fiecărui strămoş”.

Iată cum cultul moşilor, echivalenţi ai larilor din antichitatea romană (zeităţi protectoare ale fiecărei familii, formate din strămoşii acesteia), este oficiat în cultura populară românească de către o femeie!

Corina Bistriceanu mai observă că în comunităţile mici, mai unite, persistă până în ziua de azi „o cultură informală a adopţiei simbolice: în oraşele de provincie, şi în ziua de azi copiii sunt supravegheaţi de comunitate de bloc, de vecinii de cartier. „Părinţii nu sunt îngrijoraţi: comunitatea este cea care ocroteşte, într-o formă generalizată de adopţie”.

Părinţi spiritualizaţi, nu neapărat bogaţi. Falsa problemă materială

Conferenţiarul Cristi Pantelimon, pornind de la aceste observaţii, trage concluzia că şi în ziua de azi, pentru copiii adoptaţi trebuie căutaţi „părinţi spiritualizaţi, nu neapărat bogaţi”.

„Noi avem trei copii. Un prieten necăsătorit m-a întrebat cât mă costă asta. I-am răspuns că nu ştiu”, a glumit serios conferenţiarul, opinând că problema sărăciei a devenit o capcană la ora actuală. Realitatea constatată de el în practică este că „diferenţa de la unul la doi copii e ca în calculul utilităţilor marginale – din ce în ce mai mică”.

„A avea mai mulţi copii înseamnă şi o bogăţie. A sparge umbrela atomică a falsei idei că nu e loc pentru toţi este marea provocare pe care trebuie să o încercaţi”, a mai opinat Cristi Pantelimon.

Rolul tatălui, rolul mamei în culturile istorice

Vorbind despre rolurile din familie de-a lungul istoriei, lectorul Corina Bistriceanu explică faptul că naşterea şi creşterea copilului a fost dintotdeauna treaba femeii, în timp ce tatăl a avut mereu rolul de părinte social, fiind cel care îi conferă copilului identitate.

La aceasta, Cristi Pantelimon a adăugat o interesantă diferenţiere a sexului masculin în filosofiile tradiţionale: „Rolul bărbatului se manifesta ca viria, termen venit din sanscrită şi care descrie exclusiv masculinitatea, având sensul de intermediere a legăturii cu elementele solare, cosmice”, cu stihia uraniană. Conferenţiarul a explicat statutul bărbatului de preot, de săditor al grăuntelui de spiritualitate, arătând că simbolurile falice nu sunt erotice, ci denotă forţa solară, de proiecţie şi conducere a bărbatului, în timp ce femeia, care naşte este văzută ca ţinând mai mult de stihia telurică şi ca receptaculul care transmite elementul cosmic de la bărbat la copii.

Diferenţierea rolurilor în familia tradiţională faţă de familia homosexuală

Cristi Pantelimon crede că, privind familia din această perspectivă veche de când lumea, familia homosexuală nu poate transmite aceste elemente diferenţiate şi în cadrul acesteia se închide legătura dintre macrounivers şi microuniversul care este omul. „Virilitatea în sens fundamental este capacitatea de a însămânţa cosmic, nu doar biologic, o femeie. Dacă aceasta încetează, încetează şi legătura dintre Dumnezeu şi lume”, spune conferenţiarul.

Corina Bistriceanu adaugă şi o perspectivă socio-psihologică asupra familiilor formate din parteneri de acelaşi sex, explicând că acestea dezorganizează rolurile pe diagonala conjugală. „Familia tradiţională se bazează pe diferenţieri şi rezistă ca atare doar pentru că aduce la un loc roluri foarte bine precizate şi diferenţiate”. Confuzia între statutul femeii şi cel al bărbatului nu face decât să desfiinţeze familia tradiţională. Cuplurile de acelaşi sex pretind să aibă acces la un tip de organizare familială care le este străin şi imposibil de adoptat prin însuşi statutul său ontologic. Rezultatul este o imitare a familiei tradiţionale care de fapt o parazitează şi o desfiinţează pe aceasta.

Cristi Pantelimon crede că „există o criză a adopţiei pentru că există o criză a familiei”. Încercarea de a rezolva această problemă nu trebuie să ocolească încercarea de a îmbunătăţi condiţia familiei tradiţionale, spune el. „Când vorbim de  tradiţie, ni se pare că e ceva depăşit. Dar nu e vorba despre asta. Tradiţia e atotcuprinzătoare, ne înglobează. Iar instituţia adopţiei se va regla în oglindă cu cea a familiei. Dacă cea din urmă are de suferit (cum e atacată azi, că ţine lumea pe loc, îngrădeşte individul şi libertatea lui), şi adopţia va avea de suferit: vom avea de a face cu altoiri nefericite, care nu o să ţină”.

În acest sens, Corina Bistriceanu a menţionat că, deşi familia este puternic integratoare, în mod paradoxal, ea permite cea mai puternică manifestare a individualităţilor. „Cum putem egaliza un bărbat şi o femeie? Pe femeie nu o defineşte ceea ce face în lumea bărbaţilor. Nu poţi echivala lucruri care nu ţin de aceeaşi esenţă. Poţi egaliza doar trăsături comune, care însă nu sunt definitorii pentru niciuna din părţi (bărbat/femeie) – altfel riscăm să abandonăm exact ceea ce îi defineşte pe fiecare din cei doi”.

Despre emancipare şi adevărata supremaţie a femeii

Corina Bistriceanu critică perspectiva feministă actuală asupra femeii: „Mişcările feministe ascund ceea ce femeia are superior, toate ascendentele ei asupra bărbatului, toate misterele, tainele ei inaccesibile părţii masculine. Femeia avea supremaţie de tip cultual, cvasireligios, în sânul familiei, nu  la nivel public. Ea reprezenta valorizarea stabilităţii şi fertilităţii. Germinaţia, naşterea şi moartea – numai femeile au controlat aceste procese. De aici familiaritatea femeii cu boala, suferinţa şi moartea, care e mult mai mare decât a bărbaţilor. Faţă de acestea ei au anumite angoase, dar noi, femeile, suntem mai integrate în acest tip de stihie”.

De aceea, crede ea, „niciodată femeia nu a fost puternică în afara casei. Când se emancipează, intrând pe teritoriul bărbatului, femeia îşi pierde atuurile printr-o activitate pentru care nu e programată”.

În încheierea discuţiei, cei doi invitaţi la dezbatere au reafirmat necesitatea apărării valorilor familiei şi au explicat în ce fel aceasta influenţează problema adopţiei în România: „E un semnal de alarmă că avem atât de mulţi copii adoptabili. Aceasta denotă incapacitatea familiilor de a-şi păstra copiii, dar şi incapacitatea de a adopta alţi copii – ambele ţin de incapacitatea de a mai avea căsătorii stabile şi relaţii sociale directe, apropiate, stabile”, a spus lector Corina Bistriceanu. Ea a reiterat îndemnul către tineri de a-şi construi relaţii de familie stabile şi puternice, pe fundamentul experienţei transmise de generaţii şi explicate în cadrul dialogului relatat aici.