Mărturii despre avort: „Nu faceţi greşeala mea!”

mărturie

Vă prezentăm trei mărturii  ale unor persoane care, deşi la un moment dat în viaţa lor au ales avortul, au decis să rupă tăcerea şi să recunoască în mod public că avortul este o tragedie. Mărturiile au fost prezentate la Marşul pentru viaţă 2014 din Statele Unite.

Irene: Consecinţe pe viaţă

Bună! Mă numesc Irene Zamorano. Sunt coordonator regional pentru districtele Los Angeles şi San Benedicto din statul american California. Acum unsprezece ani am făcut avort. Eram în a şasea lună de sarcină. Am mers la clinică. Mă simţeam de parcă aveam un număr pe spate şi semnul dolarului pe faţă.

De îndată ce persoana care făcea avortul mi-a injectat în burtă medicamentul, instantaneu mi-am simţit fiica dând din picioare, răsucindu-se şi izbind cu pumnii. Mai târziu, am aflat că făcea aşa pentru că era arsă. A fost o procedură care s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, pentru că a doua zi a trebuit să mi-o rupă bucăţică cu bucăţică din corp. După ce am simţit-o luptându-se să scape cu viaţă, m-am dus la o maternitate locală, dar doctorul mi-a spus că, deşi îi auzea inima bătând puternic, aceasta nu avea să mai dureze prea mult, din cauza otrăvii injectate.

A doua zi nu am avut altceva de făcut decât să mă gândesc descurajată cum aveam să-i înmormântez fetiţa. Am îngropat-o peste câteva zile. Vedeţi, avortul nu este o soluţie rapidă. Mi-a lăsat consecinţe pe viaţă: depresie, anxietate, tulburări alimentare. A trebuit să le spun celor şapte copii ai mei că mama despre care ei ştiau că îi purtase la sânul ei, mama care îi protejase mereu, a pus capăt vieţii unei surori a lor.

Vedeţi, Părintele Pavone avea dreptate când a spus: „O femeie nu face avort pentru că are libertatea de a alege. Face avort fiindcă nu are libertate şi nu are de ales”.

Mulţumesc.

Sursa: Silent No More

Carol Maria: Nu este doar o simplă procedură

Mă numesc Carol Maria şi sunt din Reno, în statul Nevada, dar am crescut în California, în zona Bay Area. Ar fi avut 36 de ani acum. De-a lungul anilor, avortul a însemnat diverse lucruri pentru mine. La început, am vrut doar să pretind că nu s-a întâmplat niciodată. Dar s-a întâmplat. La 31 decembrie 1936, iubitul meu m-a condus la Kaiser Permanente, un centru din Santa Clara afiliat organizaţiei Planned Parenthood, pentru că aveam programare pentru avort.

M-au anesteziat pentru procedură, ceea ce m-a făcut să neg mai uşor problemele psihologice ulterioare. Ulterior, nu am puteam scăpa de furia care mă apuca de fiecare dată când se discuta subiectul. Cred că de fapt eram furioasă pe oamenii care îndrăzneau să sugereze că avortul era ceva rău. Dar am ajuns să recunosc că îmi vărsam amarul pe alţii. Numai după ce am acceptat că eu am fost cea care a permis uciderea propriului meu copil, mi-am putut depăşi furia şi comportamentul autodistructiv.

Am căutat iertarea şi am început să mă vindec. Acum mă gândesc câte relaţii am pierdut. Pe cea cu fiul meu, care niciodată nu a avut şansa să tragă aer în piept. Cu tânăra femeie care pe care el ar fi numit-o mireasă şi cu copiii lor, care ar fi fost nepoţii mei. Avortul schimbă înfăţişarea familiei şi îi refuză tinerei speriate ocazia să înceapă să ia decizii în legătură cu viaţa ei – decizii care să nu mai fie centrate pe ea însăşi, ci pe cineva care are nevoie de protecţia şi grija ei, cineva care nu-i cere decât dragostea.

Îmi doresc să nu fi crezut minciuna că o simplă procedură „va face problema să dispară”. A început ca o provocare şi s-a transformat într-o tragedie, de aceea am decis să rup tăcerea.

Sursa: Silent No More

Jim din Rhode Island: Nu faceţi greşeala mea!

Sunt de acord că majoritatea avorturilor se întâmplă din cauză că tatăl nu o sprijină pe mamă în perioada sarcinii. Sunt unul dintre acei taţi. Când prietena mea mi-a spus că e însărcinată, nu am realizat că ni s-a dat cel mai mare dar: paternitatea, respectiv maternitatea. Nu am realizat minunatele căi prin care copiii ne completează şi ne împlinesc viaţa.

Astăzi, totuşi, accept ceea ce am făcut. Am luat viaţa propriului meu copil. Văd toate aceste persoane tinere, minunate, aici: generaţia Pro-Viaţă. Şi realizez că fetiţa mea nu ar fi mai în vârstă decât unii dintre aceştia. Nu ştiu cum să descriu durerea, supărarea pe care o simt pentru ceea ce i-am făcut copilului meu şi mamei sale. Sufăr pentru cele două fete ale mele, acum adulte, care au fost lipsite de sora lor, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei care nu au cunoscut vreodată bucuria prezenţei ei. Toate acestea din cauza alegerii mele egoiste.

Avortul îi lasă tatălui o rană emoţională profundă. Durerea este uneori copleşitoare. Acolo este ruşinea, vina, dezgustul de sine însuşi, deznădejdea. Abia după mulţi ani am înţeles că mi-am sacrificat copilul pentru propriile dorinţe egoiste.

Dar viaţa mea s-a schimbat impresionant, pentru că mi s-a dat un dar pe care niciodată nu-l merit. Darul iertării. Am învăţat că Dumnezeu mă iubeşte atât de mult, încât Şi-a trimis pe propriul Fiu din Rai să plătească pentru toate alegerile mele greşite, inclusiv pentru avortul meu. S-a sacrificat pe Sine astfel încât eu să pot fi eliberat de ruşinea mea, de vină, de durere, de comportamentele mele distructive, toate consecinţe tipice ale avortului.

Iisus ne-a învăţat că trebuie să ne sacrificăm pe noi înşine pentru ceilalţi şi că este mai bine să dai decât să primeşti. Avortul te învaţă opusul. Avortul ne învaţă să-i sacrificăm pe ceilalţi pentru noi. Avortul este un act egoist. Este egoist să crezi că avortul o afectează doar pe mamă sau doar pe ea şi pe tată. El afectează întreaga familie.

Dacă şi tu suferi fiindcă ai ales să avortezi, te îndemn să faci cum am făcut eu. Întoarce-te la Iisus Hristos! Cere iertare şi ajutor! El aşteaptă să te ajute în durerea ta şi să-ţi pună sufletul la adăpost. Acolo este speranţă şi vindecare în Domnul Iisus Hristos. Am cunoscut acest lucru. Şi de aceea am decis să rup tăcerea.

Sursa: Silent No More

Preluare de pe: Știri pentru viață

Traducere: Iulia Maria Iosif

Tags: , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Leave a Reply